Inca din copilarie mi-a placut sa scriu... povesti sau poezii, uneori chiar ganduri proprii, pareri personale referitoare la diferite evenimente la care participam. Si aveam o mare satisfactie pe atunci tocmai pentru ca reuseam sa induiosez oamenii mari...probabil tocmai pentru ca sursa cuvintelor imbietoare era chiar sufletul curat al unui copil. Si faceam asta cu drag si mai ales in mijlocul naturii, sub bolta de vita de vie din curtea bunicilor, acolo ma incarcam, prindeam forte noi si inspiratie din belsug.
Intr-o zi cu soare la propriu, ma adaposteam sub bolta din curte si am inceput sa scriu o poezioara de vreo 6 strofe, de care eram foarte mandra. Atat de mandra, incat le-am citit-o si bunicilor, pentru a afla si parerea lor. Si acum imi amintesc foarte limpede reactiile pe care le-au avut vis-a-vis de "opera" mea...am trecut in cateva minute de la agonie la extaz si inapoi. Bunica a ramas foarte placut surprinsa, era mandra de mine, de ceea ce transmisesem prin catreva strofe, insa bunicul tacea, de parca l-ar fi lasat ceva fara cuvinte si afisa un zambet ironic. Bineinteles ca i-am cerut si lui parerea, era importanta pentru mine parerea oricui, ca si acum, insa nu m-am gandit ca mi-ar putea provoca suferinta.
Mi-a spus, afisand acelasi zambet ironic: "Ne citesti poezii de Eminescu si spui ca le-ai scris tu, tataie?"
In acel moment nu am stiut cum sa reactionez...vroiam sa plang, dar daca faceam asta aratam ca sunt slaba si m-am ferit tot timpul de lucrul asta...M-am calmat si am spus doar atat: "Eu am scris-o si voi mai scrie si altele, sa stii!"
Acum, dupa aproximativ cincisprezece ani, l-am intrebat pe bunicul meu daca isi mai aminteste momentul cand nu mi-a recunoscut poezia la adevarata ei valoare, ba chiar m-a acuzat de plagiat :)
S-a gandit cateva momente si a spus ca nu-si aminteste. Atunci i-am inmanat un mini album de poezii scris de mine si unul de Eminescu, pentru a sesiza diferenta.
Stand si gandindu-ma atata timp la spusele sale de atunci, am realizat de fapt ca nu trebuia sa-mi provoace suferinta absolut deloc, ba chiar trebuia sa ma mandresc ca am fost comparata cu o asemenea valoare :)
Dar, copil fiind, tanjeam dupa recunoasterea personala. I-am multumit pentru vorbele sale de atunci, care mi-au dat putere sa scriu in continuare, sa nu ma dau batuta.
Asa ca sunt intru totul de acord cu citatul "Ce nu te doboara te face mai puternic!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Opinia ta conteaza!